Când am plecat din tine mi-ai spus să nu mă mai întorc. Uitaseși că suntem jumătăți perfect egale. Plec ciopârțindu-te, lăsându-ți jumătatea mea de iubire, de povară. Suntem sortiți pe vecie să împărțim aceleași vise să spargem aceleași oglinzi în care universul meu se confundă cu imaginea ta. Pe cioburi însă scrie doar un singur nume.

Au trecut val-vârtej sărbătorile. Clopotele veşniciei bat în fulgul de zăpadă. O mână şterge clipa şi rămânem prizonierii timpului. Au trecut sărbătorile…

Nu-mi aduc aminte când te-am observat pentru prima oară. Poate atunci când ţi-ai pus capul pe genunchii mei. Eram undeva la bulevard, acolo unde lumea obosită de prea multă viaţă îşi lua cina. Undeva în mine timpul murise şi-mi era frică că n-am comandat destulă băutură şi mâncare. Atunci, în tăcere, ţi-ai pus capul pe genunchii mei. Mi-ai înfuriat privirea şi am ştiut că voi fi nevoit să împart cina cu tine....

Singur, aştept noaptea care dezvăluie taine. Sunt treaz de întuneric şi lângă mine fratele luminii s-a culcat pe piatra rece. Din cer pâlpăie timid ochi de căprioară. Pipăi culoarea beznei şi te chem. Paşii tăi sunt lumina care îmi încălzeşte fruntea.

Îmi bate cineva la ușă Să deschid? Sau să nu deschid? Până la urmă, deschid Și cineva Îmi intră în casă. Poartă ochelari de soare Și mustață Cu toate că în rest Este femeie. Se așează pe un scaun Își aprinde o țigară Și mă-ntreabă direct, Așa, de la obraz: - Ești poet, ești scriitor? Îi răspund: - Am fost odată dar nu mai sunt. Mi-am dat seama că scriu de pomană....

A rămas treaz cam pe la mijlocul coridorului. Acolo i-a căzut din mână stiloul cu rezervor, iubita, crucea, arma albă!. Coridorul, pergament uscat, steril, i-a râs sfidător în faţă, care acum nu mai era faţa lui.

Peretele de care îmi sprijin viaţa s-a subţiat în dreptul sufletului şi o mână mi-a trecut de partea cealaltă pipăind întunericul. Avea sânii tari şi gura fierbinte mai ales la început.. De partea cealaltă am simţit un alt Dumnezeu. Pipăia şi el întunericul printre crăpături am simţit o grămadă de alte mâini pipăind întunericul. Aveau sânii tari şi gurile fierbinţi mai ales la început.. Mi-au spus: e aici, e Dumnezeu, e bine....

Nu, nu a mai plouat demult din cer cad demoni îngeri morţi pietre negre. cineva, în Africa îngână un blestem ori poate-o rugăciune Cine să-nţeleagă? Cine să ştie? Demult n-ai mai vorbit cu Dumnezeu şi liniştea îţi bate cu ciocane reci în cuget.. Deschizi uşa ieşi, eşti liber Afară plouă cu demoni

Toată lumea ştie că Tocmai înainte de a ne trezi Mai murim un pic. Moartea nu doare! De aceea dăm indiferenţi din umeri Şi ne prefacem că nu există. Ne doare drumul Ne doare pasul Ne doare acum Căci ieri nu am existat Şi mâine nu mai suntem.

M-am reîntors în aprilie cu o prietenă de demult. Am deschis fereastra și am îndemnat-o: du-te! De mai multe ori și-a întors înspre mine capul ei frumos cu privirea nedumerită. Ce era să-i spun? Că sunt bătrân? Că nici de mine însumi nu mai vreau să știu? Ori să-i spun că nu-mi pasă? Nu, am tăcut și am împins-o încet de la spate, iar ea s-a prăbușit, pentru ca în secunda următoare să-mi acopere orizontul cu evantaiul aripilor desfăcute, libere pentru prima oară....

M-am dus la proces cu mari speranţe. Judecătorii îmi fuseseră fraţi de arme. Ne-am salvat reciproc viaţa, sau mai bine zis: eu le-am salvat de multe ori viaţa, fiind cel mai bun ostaş. Şi de câte ori nu mi-au mulţumit atunci în noroi, în tranşee! Acum, după aproape două ore în care se pare că nici nu m-au recunoscut, fraţii mei de arme m-au pus în lanţuri. Temporar, doar temporar. Mâine dimineaţă voi fi executat....

În timp ce lumea disperată încearcă să stingă focurile să stingă flăcările mistuitoare inima mea se aprinde văzându-te acolo unde doar eu și tu și câinii care latră noaptea mai sălășluim. Mă strigi pe un nume te strig după faptă și făptură îmi spui grăbită, excitată, hai repede, haide să căutăm marea secretă hai acolo să ne stingem focul aud cum câinii latră nopțile care vânează suflete și lumea continuă...

Mă trezesc târziu Ești lângă mine Mă ții de mâna și Îmi șoptești : - Haide, ne așteaptă drumul Ne așteaptă Orizontul Care s-a deschis Să cuprindă această Clipă nesfârșită ! Alergăm, la început, ca nebunii Pe drumul ăsta lat cât cerul Alergăm până când din drum Nu rămâne decât o potecă Și atunci îmi spui : - Haide să ne odihnim Și cu frunțile lipite De pământul-Orizont Să visam încă odată Acele vise Pe care până acum Le-am numit Realitate....

Geam aburit de toamnă târzie îți scriu pe el numele închid ochii aștept câteva clipe și când îi redeschid te văd nu știu dacă ești afară nu știu dacă ești înăuntru pari așa de tânără și de senină mă recunoști și îmi atingi fața cu degetele care nu credeam că pot fi așa de calde geamul aburit și rece nu mai e acolo și acum știu că era doar o amintire veche uitată în fundul ochilor....

E plină strada, Tot oraşu-i plin De oameni care poartă mască. Copiilor, chiar celor Nou născuţi, cu dragoste Şi grijă li se pune Una câte una Pe măsură. Şi mai apoi bătrâni, Aşa sunt îngropaţi Mascaţi de nu ştii dacă-s Morţi ori vii. Şi undeva, se spune Că există câmpuri Fără soare fără stele Dar fiecare piatră Ţine ascuns Un ochi deschis.

Când mă trezesc, deschid larg fereastra, privesc cerul, și abia după aceea trag în piept prima răsuflare. Mă bucur că am reînviat, apoi învăț să merg, să citesc, să scriu, să îmbătrânesc și câte și câte nu mai învăț până seara când închid fereastra, mă culc, adorm și uit să respir.

Îmi aduc bine aminte prima iubire Erau încrustate în ea numele noastre Încrustate pentru totdeauna. Apoi ne-a cuprins frica Şi ne-am despărţit alergând Ca nebunii în direcţii opuse. Mă întreb dacă Mai merită să Ne oprim din goană.

Mă trezesc lângă o fereastră deschisă în care o femeie tânără ţine un prunc în braţe. Mă îndeamnă din ochi să mă apropii. Fără să privesc îi spun: Sunt eu acest copil, mamă! De ce mi-l arăţi tocmai acum când m-am reîntors? Nu-mi răspunde. Îşi întoarce privirea înspre interior. Acolo pe un scaun înalt e tata. Fumează şi tace. Eu cresc în braţele mamei care mă scapă în stradă unde eu...

… cred că e un fel de sărbătoare văd prin geam păsări și fluturi colorați și alte zburătoare. … cu pălărie și baston ies la bulevard strig și eu, garson! dă-mi o bere! beau mai multe și lângă mine o muiere face mutre… transpir, îmi las transpirație acolo și plec hotărât niciunde. o femeie tânără, poate parașută, ma întreabă: vin cu tine? vin-o, îi spun dar cum m-ai găsit? după pălărie!...

E bine. Singur, uitat de lume, nu-ntreb unde şi când e bine. Sunt singur şi flămând de tine. E bine. Cu soare la apus, cu ploi venite iute şi cu vânt. E bine cu tine. Tu, rădăcină, eu, pământ.

Îmi amintesc păşunile sărace şi caravane încărcate greu în drum spre Samarkand. Din orizonturi atârnă mereu un sfert de lună. Pe stepă, Tamerlan atotputernic, cu vântul ridică nori de praf. Învăluită-n veşnică chemare era uitată-n somn regina nopţii orientale. Eu, însă, m-am trezit şi eram singur înconjurat de ziduri. Umblam încet. În urma mea ardeau încă oraşe.

În numele democrației și de frica rușilor țară după țară este distrusă milioane de morți milioane de nenorociți. Oameni serioși cu cravata la gât dau din cap: da, da, da într-un fel de transă democratică. Văd că habar nu au de nimic dar tac. O suedeză de 16 ani educă lumea cum să răcească clima cum să salveze Pământul. Oameni serioși cu cravata la gât dau din cap: da, da, da...

De mult te uiţi spre mine şi nu mă recunoşti. Fireşte, ne despart orizonturi pe care trupul nu le poate atinge ne desparte râsul ne desparte plânsul. Şi nu mă recunoşti pentru că eu sunt doar umbra gândului care aşteaptă să fie rostit.

Visez că sunt un copil și mă uit cu ochii larg deschiși în soare. Îl simt fierbinte el nu mă simte. Visez că sunt un caldarâm pe care lumea pășește indiferentă. Simt o greutate ea nu mă simte. Visez că sunt o muscă care irită lumea o palmă mare mă tot fugărește. Simt o spaimă ea nu mă simte. Visez că sunt un creion și scriu ceva, pe ceva nu văd ce scriu nu știu dacă altcineva vede....

Eu aş vrea să fiu o stană, Piatră, care-n veci nu geme, De pe-o culme diafană Să privesc în zări, departe: Până dincolo de Moarte, Până dincolo de Vreme!… Noaptea să privesc la stele, Cari tremură pe lacuri, Încrustând de foc mărgele, Să privesc cum scapără Stelele din tabără, Pierind veacuri după veacuri… Eu aş vrea să fiu o piatră, Piatră albă de pe şesuri: Să ascult în nopţi cum latră...

Brumarule. Hoinarule, Cu oi tigai de nori, Din plaiuri te cobori: Cu oile, Doinind de jale; Cu ploile, Vuind la vale; Cu turmele. Din bici pocnind; Cu brumele. Tot vestejind; Cu caprele Dalbe, Omaturile Albe Cu iezi Zburdalnici, Cu fulgi Sagalnici Brumarule, Doinarule, Din plaiuri te cobori Cu oi tigai de nori: Cu cardurile, In viers de fluier; Cu vanturile, Doinind cu suier Sarm anule, Ciobanule. Tu cat traiesti, Doinesti:...

„– Floare albă de cireş, Floricică dalbă, Bate vântul, tu te scuturi, Albind ca un roi de fluturi, Peste vechiu-mi bordeeş, Împletindu-i salbă. Las-să-şi scuture livada Florile iubirii: Fulgii, fluturând să-şi cearnă, Alba vieţii mele iarnă, Troienindu-mă-n zăpada Rece-a amintirii… Fost-am, fost şi eu odată, Flori de primăvară, Un voinic şi-aveam o zână – Ca o floare din grădină – Aveam un odor de fată, Ca o căprioară… Părea zâna mea – crăiasă,...

Căsuţă veche de pe vale, De ce stai tristă şi cernită, Ca o bătrână gârbovită, Cu ochii tulburi, plini de jale, Ce de sub streaşina de gene Se uită lăcrămând în zare… Căsuţă veche, părăsită, Pierdută-n hău de buruiene, Pe cine aştepţi cu nerăbdare? Te înţeleg: aştepţi stăpânul, Care ţi-a fost fecior şi frate Şi gospodarul cu dreptate… Tu i-ai ştiut în viaţă chinul Şi zbuciumele deznădejdii, De tine n-a avut el taine,...

Voi, miresmate flori albastre, Ce răsăriţi sfios în cale Din sânul câmpurilor noastre, Copii hrăniţi cu chin şi jale… Copii orfani, copii sălbatici, Voi creşteţi, creşteţi în buistru: Sub codrii deşi şi singuratici În ţara dintre Prut şi Nistru… Cu căprioarele şi cerbii, Acolo-n bălării de stepe, Vorbiţi mereu prin şoapta ierbii, Dar cine limba vă pricepe?… Căci vrajba voastră-ndurerată Să pierde-n vijelia vieţii. Ca valu-n marea volburată, Ca fumul în albastrul ceţii…...

Mandru graiu al tarii mele. Dulce fagure de miere, Adunat din flori de stele Si din lacrimi de durere. Grai strabun, marire tie, Sfanta candela de straja, Ca mi-ai dat tu apa vie, S-o beau din ulcior de vraja. Tu mi-ai leganat la vatra Visul din copilarie Si mi-ai daltuit, ca-n piatra, Vorba ta cu maiestrie. De la mare pan’ la Mures, Pan’ la Tisa-ntunecata, Treci prin munti si codri-iures,...

Pe campurile verzi caii volnicelor herghelii Cu narile spulbera praful zilelor aurii. De pe-un grind inalt, in lacuri, incadrate-n rame. Le curge smoala invalmasitelor coame. Tremura capetele lor in apele tacutului rau, Iar luna nazuie sa-i prinda-n argintatu-i frau. Dar sforaind, speriati de propriile umbre, Spre noua zi s-avanta s-o stranga-n coame sumbre. Primavaratica zi a prins sa le sune cailor in urechi, Cu zumzetul mustelor verzi, cuprinse de strechi....

Când stelele-şi aprind văpaia Privirilor de astre, Amurgu-şi fâlfâie bătaia Aripelor albastre… Din noaptea de singurătate, Urzind pe raze zborul, Spre visul drag de libertate Mă ispiteşte dorul… Mă poartă sufletu-n tăcere Spre voi, eterne stele: Căci foc din vasta radiere Sunt gândurile mele!

Priveşte-n lung şi-n lat pământul: Covoare verzi de stepe; Neastâmpărat se plimbă vântul, Prin câmpul din Bugeag; O, cine jalea ţi-o pricepe, Drumeţule pribeag?… Tot câmp şi câmp, cât prinzi cu ochii! Iar colo peste râpe, Ca uriaşe negre drochii, Stau morile de vânt Cu zdrenţuitele aripe, Lăsate la pământ… Sub zările nemărginite Se-nalţă cumpeni de fântâni Pe lângă drumuri părăsite, Dând semn la călător Şi parcă-s cocostârci bătrâni, Înfipţi într-un picior…...

Jos, sub poalele de munte, Cu păduri adânci pe creste: Îşi înalţă alba frunte Mânăstirea Maicii-Preste. Când priveşti din depărtare La chiliile obscure: Vechea mânăstire pare O prisacă în pădure. Dimineaţa toaca toacă Maicile chemând la rugă: Fierbe roiul în prisacă Solii pleacă pe irugă. Sara toaca iarăşi sună, Cheamă solii de la muncă: Maicele grăbit s-adună, Ca albinele din luncă. Pe cărări amurgul vine Peste văi şi peste piscuri:...

Pe prispa bujlei, nevăpsită, O maică gârbovă, bătrână Stă, încălzindu-se la soare: Cu furca-n brâu, cu fusu-n mână, Cu ochii tulburi, ca prin sită, Priveşte lăcrămând în zare… Aşteaptă ea din zori de noapte, Să-i vie un răvaş cu veste De la fecioru-i dus la luptă, De mai e viu şi unde este: Căci, vai, de doru-i nu mai poate, Şi inima-i de chin e ruptă… Atâta mai avea la vatră...

De sus, făclii de ceară, pale, Lumina-și picură, pe slova Hrisoavelor Voevodale, Ce țin de țara mea, Moldova. Privesc, cât cercuește zarea, La holdele de-argint, pe săsuri, Rostogolindu-se, ca marea, Din zări în zări - să nu le măsuri!… Câmpia colcăie de rod… Mirezme de pelin și cimbru Pe-aicea, Dragoș-Voevod, Ochia, din arcul ager, Zimbru!… Și fiara, sângerând pe câmpuri, Fugi spre codru ’n munți de piatră, Iar Molda, după el, în timpuri,...

Şi-a lăsat amurgul trist catapiteasma Purpuriu-albastră, de mătasă fină, Câmpul îşi revarsă, tămâind mireasma De fâneţe coapte, cimbru şi sulfină. Linişte şi pace peste tot se cerne, Picurând din cupa zării de-alabastru, Peste văi şi dealuri noaptea îşi aşterne Şalul de-ntuneric şi de cer albastru… Herghelii pasc noaptea, sforăind pe stepe Şi nechează dornic armăsari din zare: Clinchete-argintii de nechezat de iepe La chemarea lor răspund din depărtare, Şi câmpia-ntreagă de fior tresare…...

Noaptea hergheliile Pasc pe-ntinsul stepelor, Şi tresar câmpiile La nechezul iepelor. Dinţii armăsarilor Rup din carnea ierbelor, Zumzetul ţânţarilor Moare-n torsul gerbelor. Privighează stelele Poleind fâneţele, Iar prin ierburi Ielele Joacă hostropeţele… Sar pe coama iepelor, Coamele-mpletindu-le Şi de-a lungul stepelor Călăresc, gonindu-le… Trandafirii zorilor Luminează culmile, Fluierul păstorilor Îşi îmbie turmile… Cântecul tilincilor Sfarmă depărtările, Iar ecoul stâncilor Înfioară zările… Plâng privighetorile Şi suspină mierlele, Iar pe câmpuri florile...

Şi cât priveşti în jur şi-n larg cât vezi sub zare Curg ape verzi de ierbi în valuri cu vâltori; Priveşte în amurg sau vei privi în zori; Acelaşi ocean, etern în frământare!… Pe ierburi scânteind s-aprind mărgăritare Şi curcubeie ard în roua de pe flori, Abia din când în când un stol fugar de nori Şi-abate rătăcind o umbră călătoare… O, stepă, stepa mea cu valuri de smarald, Sub bolta de azur nemărginită mare,...

Campia atapi in leganari de soapte Tacerea, izvorand din neguri de fantani, Se furiseaza-ncet cu pasi de lupi batrani, Fosnind peste campii prin ierburile coapte Iar turmele de oi in ugere duc lapte Din camp grabind la muls in strunga de la stani De paza-n jurul lor stau veghetorii cani, Ce latra speriat din cand in cand in noapte S-aprinde focu-n zari si lumineaza dealul Ciobanii stau la foc, strajuitori de creste...

O, fermecătoare Zână, porumbiţă dalbă, Inima-mi din stropi de sânge ţi-mpleteşte salbă; Către zorii dimineţii ţi-ai luat tu zborul, Fluturând din aripi albe, fluturi de ninsoare, Visul pe sub nori te poartă şi te-mbie dorul: Calea ta e de lumină, de azur şi soare!… O, Iubire preacurată, porumbiţă dalbă, Sufletu-mi din stropi de lacrimi ţi-mpleteşte salbă! Du-te-n stol cu porumbeii visurilor mele, Du-te calea de lumină tainic sol la stele:...

Amurgul peste dealuri tăcerea îşi aşterne Şi vuietul de sânge în zumzet de albine, Iar roua înserării în lacrimi de rubine Din slavă peste câmpuri încet-încet se cerne… Priviţi la feeria apusului de soare, Cum fulguie lumina şi razele cum joacă: E cerul câmp în floare şi Noaptea e prisacă, Iar stelele-s albine de aur, roitoare, Ce se întorc din câmpuri, grăbite pân-la zori, Cu mana sărutării miresmelor de flori…...

O, tu, ce ocoleşti pământuri Şi foarfeci zările cu zborul, Tu, care porţi în suflet dorul Nemărginitelor avânturi… O, tu, ce vii din cerul tainic, S-aduci solia primăverii, În lumea jalei şi-a durerii, Fii şi nădejdei mele crainic!… Opreşte-ţi, rândunică, zborul La draga mea sub ferăstruică Şi-n cântul tău de păsăruică, Suspină-i plânsul meu şi dorul… În cânt să-i spui iubitei mele, Că maci de foc ard pe coline, Că toate cuiburile-s pline,...

Pe culmea munţilor virgină Se-ncinge lupta între soare Şi noapte, nordica regină, Cu negrele-i oştiri barbare. Cumplita luptă se încinge Între-ntuneric şi lumină; Dar soarele săgeata-şi frânge Şi nopţii steagu-nvins şi-închină. Cu braţul frânt, cu arma ruptă, Plutind în bălţile de sânge: Ca un stegar rănit în luptă, Pe câmp în agonii se stânge… Cu ochi paingeniţi de moarte Sub tremurândele-i pleoape, Se zbate-n aiurări, departe, Târându-şi trupul către ape…...

În amurg, pe furiş mi-ai dat ochii, Ochi de cer şi-nflorit liliac: Tu vâsleai, spintecând negrul lac, Eu sorbeam crinii albelor rochii Şi doi ochi, două-adâncuri de lac… În tăcerea-nserării divină S-aprindeau ale nopţii făclii, Despicând de-ntuneric felii Cu pumnale-aurii de lumină… Şi-aprinzând peste lacuri făclii… Colo-n vale, la poalele crestii, Dezmierdam sânul tău, ca un crin, Şi-mi părea orice foşnet de trestii Un oftat, un regret, un suspin, Îmi părea orice foşnet de trestii…...

O, voi, chinuitoare drumuri, Ce şerpuiţi sub nimbul zării, Pierind în ceaţa depărtării, Ca-n rotogoalele de fumuri!… Privesc la voi din culmi de dealuri, Cum unduiţi, ca negre râuri, Prin lanuri de secări şi grâuri, Ce mişcă-n argintate valuri… Ca semn de suferinţă-n cale Se-nalţă troiţi la răscruce: Căci fiecare drum îşi duce Un suflet încărcat de jale… Se duce chinuit stingherul Drumeţ strein fără de nume; Vai, suflet, rătăcit în lume...

Toamna. Campul e mort Departarile-s triste si pale. Vantul trece tusind printre frunzele moarte de mult O, de ce nu esti tu, draga mea-n nopti de jale S-ascultam in vartej al iubirii tumult? Eu te-astept la fereastra. Oblonul de-afara Tremura scartaind. Geme-n horn un suspin, Iar pe fata-un sarut simt, e-al tau de-odinioara Peste deal serpuind suie-un drum spre Destin Iar pe drum ratacesti tu, o, dor, dor pribeag, Eu ti-aud clopoteii sunand si vad troica fugind...

Peste curpeni si copaci Vantu-si zbenguie in toamna Ostile de varcolaci Campu-i gol, copacii-s goi Stropi de sangerate foi Prin carari de vii inseamna Urme de strigoi Frunze rosii muiate-n sange Vantu-n vagauni le strange Dar din larguri de campie in brumata dimineata De octombrie - au pornit la vie Tot tarani desculti si goi Cu harlete, cu tepoaie: Sa-i despoaie De viata Pe strigoi Si-au pornit val-valatuci Printre ruginiti butuci...

Cucernic sună clopotele Sub bolta întunerică, În murmur tainic şopotele S-adună la biserică. Suspină depărtările, Rupând tăria somnului, Prin noapte duc cărările Spre casa sfânt-a Domnului. De tămâierea florilor Pe câmp e mirodenie… Cu trandafirii zorilor Tot satul e la denie… Închină toţi plocoanele De sufletul părinţilor, Şi parcă plâng icoanele De patimile sfinţilor. Ard stelele făcliilor În jurul Iairului: Bătrânii cu copii lor Ascultă viaţa Mirelui… Se-nalţă semnul Crucilor…...

Tu, Care veșnicului haos I-ai dat lumina dimineţii Şi Lumilor din vechi repaos Le-ai hărăzit mişcarea vieţii, Tu, Care m-ai zidit pe lume Dup-al Tău chip şi-asemănare: Cu trup din trupul albei hume Şi suflet din senin şi soare; Tu, Care mi-ai sădit avântul În suflet, spre Nemărginire: Dezleagă-mi, Tainice, Cuvântul, Să-ţi cânt eterna Nemurire!… Mi-ai dat Tu inimii să guste Din cupa zărilor de aur Beţia nopţilor auguste, Încununate-n veci cu laur;...

A fost odat-un cântăreț, Frumos și simțitor. Cântat-a-ntr-un castel măreț La masa regelui. Frumoasă fată el avea, Cum nu s-a pomenit, Cu ochi albaștri râzători, Cu părul aurit. Și cântărețul o iubi Și sara prin grădini Când luna tainic străluci I-o spuse tremurând. Ea-l ascultă și-i zise-atunci Cu glasul apăsat: În veci nu pot să fiu a ta, De n-ăi fi împărat. Și el s-a dus ș-a răscolit Popoare, țări întregi,...

A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i, Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte; Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte; Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă, Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă, Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult, Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;...

Adânca mare sub a lunei față, Înseninată de-a ei blondă rază, O lume-ntreagă-n fundul ei visează Și stele poartă pe oglinda-i creață. Dar mâni ea falnică, cumplit turbează Și mișcă lumea ei negru-măreață, Pe-ale ei mii și mii de nalte brațe Ducând pieire țări înmormântează. Azi un diluviu, mâne-o murmuire, O armonie, care capăt n-are Astfel e-a ei întunecată fire. Astfel e sufletu-n antica mare. Ce-i pasă ce simțiri o să ni-nspire...

De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt şi de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăţi, Eu mă uitam prin ramuri Şi aşteptam să te arăţi La geamuri. O, cât eram de fericit...

Aducând cântări mulțime Și mai bune și mai rele, Mă întreb cu îndoială Cine caută la ele? Cată cei ce noaptea, ziua Își muncesc sărmana minte Plebea multe știutoare Pentru pâne, pentru linte? Sau cei ce păzesc cântarul A dreptății, dragă Doamne, Ce la domni sărută mâna Ș-altceva încă la doamne? Sau acei care-și pun osul Carul statului de-l mișcă? Ah, prea știi mai dinainte Tot ce-i doare și ce-i pișcă....

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată, Iar vântul svârlă ’n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N’ai vrea ca nimeni ’n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,...

Ah, cerut-am de la zodii, De l-al sorții mele faur, Dulcii sânului tău rodii Ș-al tău cap scăldat în aur. Ș-ale tale mâni de ceară, Fruntea-mi rece să dezmierzi, Fața albă-n părul galbăn Și îndărătnici ochii verzi. Ș-astăzi tu debunăvoie Fericită-n brațe cazi-mi; Capul tău scăldat în aur De-al meu umăr tu îl razimi. Astăzi tu de bună voie Îmi întinzi dulcea ta gură: Soartea mi le-a dat pe toate...

Ah, mierea buzei tale am gustat-o, A buzei tale coapte, amorul meu; Zăpada sânului eu am furat-o, De ea mi-am răcorit suflarea eu; Ah, unde ești, demonico, curato, Ah, unde ești să mor la sânul tău! Ce sunt eu azi? o frunză, o nimică. Și-mi pare că am fost un împărat; Simțirea care sufletu-mi despică E ca și când o lume mi-a furat; Ah, mierea buzei tale, păsărică, Am nebunit de când o am gustat!...

Ai noştri tineri la Paris învaţă La gât cravata cum se leagă, nodul, Ş’apoi ni vin de fericesc norodul Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă. La ei îşi cască ochii săi nerodul Că-i vede - în birje răsucind mustaţă, Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă… Ei toată ziua bat de-a lungul Podul. Vorbesc pe nas, ca s-alti-mbănci se strâmbă: Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele, Şi viaţa lor nu şi-o muncesc şi-o plimbă....