Plâng de mila ta, Negrilă,
Că ai fost un greier prost!
E greşeala nimănui
Că te-a-nchis în floarea lui
Albul nufăr
Ca-ntr-un cufăr!
Stând pe umărul meu stâng,
Înger negru fără cer,
Ai căzut ca un nătâng
Într-un buzunar adânc!
Că râvneai, n-aveam habar,
Noaptea dintr-un buzunar!
Eu te cred, poate şi eşti
Unul din vrăjiţii prinţi
Dintr-o carte de poveşti
Rătăcită de părinţi.
Iarna, ca-ntr-un alb prăpăd,
Nu te-aud şi nu te văd.
Viscole şi moine trec
Către zodia Berbec
Care-ntinde bot de aur
Spre păşunile din Taur.
O să se întoarcă, ştiu,
Şi Negrilă-ntr-un târziu.
Poate că la primăvară
Va veni, ca dintr-un vis,
El, Negrilă, rupt în coate
Şi desculţ, flămând precis.
Ochii lui asemeni
Stelei duble Gemeni.
Şed în cer ca-ntr-un copac
Oglindindu-se în lac,
Unde cred că se ascunde
Constelaţia lui Rac.
O, Negrilă, greier bun,
Toată vremea te-am chemat,
Tuturor am să le spun
Fără milă că mă laşi.
O, Negrilă, greieraş,
Tot nu cred că m-ai uitat!
Uite mila mea ce-a fost,
Că mi-e dor de-un greier prost!
Uite mila mea ce-nseamnă,
Că mi-e dor de astă-toamnă!