Pe prispa bujlei, nevăpsită,
O maică gârbovă, bătrână
Stă, încălzindu-se la soare:
Cu furca-n brâu, cu fusu-n mână,
Cu ochii tulburi, ca prin sită,
Priveşte lăcrămând în zare…
Aşteaptă ea din zori de noapte,
Să-i vie un răvaş cu veste
De la fecioru-i dus la luptă,
De mai e viu şi unde este:
Căci, vai, de doru-i nu mai poate,
Şi inima-i de chin e ruptă…
Atâta mai avea la vatră
Şi ea – un stâlp al bătrâneţii –
Un biet fecior voinic, cuminte,
Frumos, ca zorii dimineţii:
Cu braţ de fier, ce sfarmă piatră,
Cu suflet vrednic, ce nu minte…
Orfan, rămas de suferinţă,
De mic copil, nămit ca slugă,
El a slujit cu cinste satul
Cu turma-n câmp, cu trişcă-n glugă…
Iar azi cu cinste şi credinţă
Slujeşte Ţara şi-mpăratul…
El n-a avut moşie-n ţarnă,
Pământu-l stăpânesc bogaţii,
Nici turme n-a avut pe luncă…
A fost şi el, ca toţi argaţii,
Un rob, muncind din vară-n iarnă,
Stăpân pe braţul lui de muncă…
Avea şi el o biată mamă,
Ca o icoană de veghere,
Cu care îndurà năcazul
Şi jugul vieţii cu durere…
Azi singură e biata mamă,
Iar fiu-i la război, viteazul…
Sub bolta zărilor cernite
Coboară, treaptă după treaptă,
În noapte soarele vieţii…
Iar maica tot în prag aşteaptă
Lumina zilelor trudite,
Toiagul sfânt al bătrâneţii…
Aşteaptă fiu-i zi şi noapte
În singuratica-i cocioabă,
Ca o icoană veche, ştearsă…
Bătrâna gârbovă şi slabă
Îngaimă neînţelese şoapte
Cu buza-i de tăciune, arsă…
În negre nopţi de vijelie
Din viaţa-i, licărind vremelnic,
Un muc de candelă se stânge,
Ca-ntr-o biserică pustie…
Iar vântul la fereastră-i plânge
În glas de bocet prohodelnic…