Toată lumea ştie că Tocmai înainte de a ne trezi Mai murim un pic. Moartea nu doare! De aceea dăm indiferenţi din umeri Şi ne prefacem că nu există. Ne doare drumul Ne doare pasul Ne doare acum Căci ieri nu am existat Şi mâine nu mai suntem.
Mă trezesc lângă o fereastră deschisă în care o femeie tânără ţine un prunc în braţe. Mă îndeamnă din ochi să mă apropii. Fără să privesc îi spun: Sunt eu acest copil, mamă! De ce mi-l arăţi tocmai acum când m-am reîntors? Nu-mi răspunde. Îşi întoarce privirea înspre interior. Acolo pe un scaun înalt e tata. Fumează şi tace. Eu cresc în braţele mamei care mă scapă în stradă unde eu...
Nu-i dor și nici durere în tihna ce te doare, Ci-n ceasul ăsta parcă tot gândul ți se pare Că se topește-n greul unei adânci tăceri, De n-ai mai ști de vieții mai ai ceva să-i ceri… Și nu ți-ai fi în stare să te intrebi pe tine De nu cumva în minte-ți s-o fi gândind altcine, Târziu îți pare-o șoaptă ce inima ți-o strânge - De mult, de mult, pe-o groapă doar vântul de mai plânge…...
În serile de toamnă, Când îngerii întind Pe-nchişii ochi ai zilei bolnave Vălul serii, Ne pomenim adesea Gândind, Plângând, Iubind, Cu-o dragoste smerită Şi-adâncă Şi târzie, Pe bunii duşi Pe duşii ce n-au să mai revie Şi i-am lăsat să plece, De tot, Fără să ştie De-a fost cândva o clipă În care le-am pătruns În tainiţa comorii Ce ne-o jertfea pe-ascuns Iubirea lor adâncă Şi tristă Şi sfioasă… ………………………...
Flori de-o zi, de-o clipă Mi le-adun acuma, Să le culc cenuşa înfrăţită-n huma Unei mice şi albe şi tăcute gropi. Şi nici brazi, nici sălcii, nici salcâmi, Nici plopi Nu vor plânge asupră-i… Făr’ să le mai număr clipele sau anii, Roşii, albe, albastre flori de lunci sau stranii Flori crescute-n seră, ori în fund de-abis, Mi le strâng din racle, Mi le strâng din cripte, Mi le scot din veghea crucilor înfipte,...
C-o bucurie tristă te țin acum în brațe. Privire în privire și sân la sân trăim, Și gura ta-mi surâde, și ochii tăi mă-nvață Când ținem fericirea pe sân cum s-o iubim. Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare, Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi Și-o să petrec în pace prin lumile de soare, În care-oi dăinui? Nu, nu, copilă scumpă!… De-i auzi în noapte, Când vei veghea în rugă la candela de-argint,...
De-atâtea ori am fost să mor, De dragul dragii mele… Ce s-au ales de-atât amor, O, stele, eternelor stele? Și viața toată mi-am închis Gonind la idealuri… Ce s-au ales de-atâta vis, O, valuri, eternelor valuri?
De-oi adormi curînd În noaptea uitării, Să mă duceți tăcînd La marginea mării. Nu voiu sicriu bogat, Făclie și flamuri, Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Luceasc-un cer senin Pe-adîncile ape, Care-n dureri adînci Se nalță la maluri, S-ar atîrna de stînci Cu brațe de valuri, Se nalță, dar recad Și murmură-ntr-una, Cînd pe păduri de brad Alunecă luna. Și nime-n urma mea...
Un lung vîrtej de colb învăluit, Atît a mai rămas în urma ta… S-a clătinat o vreme pe şosea, De parcă-o umbră rătăcită s-a trezit Şi s-anălţat, şovăitoare-n, vînt, Să caute cu paşi miraţi şi mici Pe-un om care-a murit de mult pe-aici Şi-a părăsit-o, aruncată la pămînt. Dar, tot mai rară, umbra nimănui Se risipea în lungul drumului, Şi după orice om care trecea Se ridica din nou, ca-n urma ta....
Eu niciodata nu pot fi de vina… Cand ploua sau e cerul innorat Si mor pe straturi florile-n gradina, Sa stii ca numai tu esti vinovat.
Am pus să moară-n umbră, într-o carte Pe care-o ştiu cuvânt după cuvânt, Petale vii şi tinere de flori, – Să-mi mai aduc aminte uneori De cei plecaţi departe, De cei ce nu mai sunt. Şi răsfoind cu mâini şovăitoare, Într-un târziu, de dorul nimănui, Din cartea veche-mi cade-o floare : Suntem mereu tot mai puţini sub soare, Şi tot mai mulţi sub iarba câmpului…
Vom trece simplu dintr-o stea în alta Când steaua noastră va îngheţa. Când inima se întunecă, inima Nu caută lumină în alta? Soarele îl vom schimba cu altul Când miezul lui va deveni rece. Când ni se năruie înaltul Spre alte privelişti pasul nu trece?
Când mi-o-ngheţa cuvântul pe vârful asprei limbi Nu vreau să mă prefac în fluture sau floare, Ci aş dori în nor de aur să mă schimb, Belşug de grâu să scutur pe sterpele ogoare.
Când nici luceferii nu sunt eterni Ce rost are cuvântul “întotdeauna”? Trecem ca şipotul vântului, Putrezim ca firele ierburilor. În corola inimei cât bate, cât mai bate, Purtăm lumina frunţii şi smoala ochilor. Nu-mi cere să-ţi răspund “totdeauna” Când nici luceferii nu sunt eterni.
Sub cerul limpede ședeam cerul limpede ședeam, sub, Grivei se uita la mine cum cântam deoarece eram amândoi la club. De ce eram acolo și nu în altă parte, în altă parte de ce nu eram? Că sunt, astăzi, vii sau că sunt moarte păsările au stat și ele pe ram. Zăpada se topește chiar dacă-i murdară, gunoiul arde chiar dacă-i murdar, când eram în clasa a IV-a primară, era și Grivei în cursul elementar....
Odată am ucis o vrabie, Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o. Pe urmă, o zi Şi-o noapte întreagă Am tot plâns-o şi am tot jelit-o. Nu m-a bătut mama, nu m-a certat, În mână ţineam o bucată de pâine. Degeaba, mi-a spus, Degeaba, mai plângi, Ce-ai omorât, omorât rămâne! Mai târziu, am crescut flăcăiandru Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată, Dar nu ştiu de ce Într-o zi a murit...
Chiar după ce voi muri, dragul meu, Şi voi fi-ngropată adânc în pământ, dragul meu, Deasupra mormântului meu va arde veşnic o flacără, dragul meu, Ziua, flacăra va fi albă, dragul meu, Noaptea, flacăra va fi neagră, dragul meu, Şi tu n-o vei vedea niciodată, dragul meu. Flacăra albă va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu, Flacăra neagră va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu. Flacăra albă şi flacăra neagră,dragul meu,...
Stă ciuta neagră între stânci, afară. Cine-mi va săruta gura amară? Cine-mi va săruta gura amară? Încet-încet pătrunde ciuta-n tindă. Vrea botul către mine să-l întindă, Vrea botul către mine să-l întindă. Miroase buzele-i a iarbă crudă, O strig în şoaptă, nu vrea să m-audă, O strig uşor, tot nu vrea să m-audă. Aleargă aprig cineva spre mine, Prin viscol şi prin zloată albă vine, Prin viscol şi prin zloată albă vine....
Vine diavolul alb şi-mi spune: Ai iubit, dar ai şi uitat. Rămân cu ochii în jos şi tac. Tac întristat, tac ruşinat. Vine diavolul roşu. Mă-ntreabă: Unde ţi-e suliţa? Unde ţi-e sabia? Îi arăt portul cu ape stătute: Mi-a plecat, îi spun, goală, corabia. Albastrul diavol vine şi-mi spune: Ştiu bine că-ţi plac zorile. Îmi plac, îi răspund, dar îmi place şi roua Pe care-o păstrează în ochi florile. Diavolul negru vine la rând....
Dincolo de zidul alb e soarele Tolănit pe lanuri verzi şi pe copaci. – Smulge-i sufletului aripele, Tu, cel mai sărac dintre săraci. Dincolo de zidul alb e visul Căutat pe cărărui întortocheate. – Hai, îngroapă-ţi liniştit ucisul Dor în inima ce încă bate. Dincolo de zidul alb sunt mări, Clopote, păduri, ereţi şi vrăbii. – Ochii tăi trudiţi şi fără zări Taie întunericul ca două săbii. Dincolo de zidul alb e viaţa...
Moartea sub unghiile lungi Se zbate, pasăre în colivie, Cântecul ei îmi arde obrajii, Cu flăcări colilie. Sub unghiile lungi fluieră moartea Tristă, ca sturzii pădurii, Sub unghii şi în ochii umbriţi De sprâncene în culoarea murii.
Acum sunt un om în amurg, Fugi în munţii tăi, căprioară, Nu mai râvnesc să-ţi sărut buzele A doua oară, a treia oară. Acum sunt un om în amurg. Pieri din juru-mi, viclean bancher, N-am ce să mai fac cu aurul tău, Aurul n-are trecere în cer. Fiece zi are amurg, Fiece zi are şi zori. Toamna via e plină de struguri, Primăvara numai de flori. Acum sunt un om în amurg,...